Provoacă gîndirea-dreptată spre hău,
Odată ce moartea nici n-a mai clipit,
Cu toată alura-i de mare călău.
A fost și rămîne pe veci apogeu
A tot ce înseamnă ”ce fi-va cu noi?”
Acea răsturnare-a ”așa e mereu!”,
Când trupul s-a-ntors din mormînt înapoi.
Nu-i totuși același, nici reanimat,
Nu-i ca și atunci când se face un nod...
Nu forța naturii l-a recuperat,
Ci glorificarea și-a dat al său rod.
Ca bobul de grîu transformat în ceva
Ce-i verde și plin de vital și... finit,
Așa... Nu oricînd și nici cam cumva,
Hristos înviat pentru noi s-a ivit.
Așa cum clepsidra înseamnă un loc
În care trecutul, trecînd prin prezent,
Se vrea viitor, însă iarăși în stoc,
Revine cu dorul de-a fi subzistent.
La fel se-ntâlnesc în Hristos înviat
Și timpul trecut, dar și cel ce doar nu-i,
Ca-n punctul de care depinde, curat,
Nisipul clepsidrei ce nu e haihui.
Printr-însul și-ntr-însul e sens și finit
A tot ce însemn-a dori să trăiești
Cu-ntreaga ființă, la nemărginit,
Cu ce-i pământesc plus cele cerești.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu