darul și sensul vieții,

 

Suntem invitați să ne rugăm și să reflectăm mai mult pentru abolirea pedepsei cu moartea, pedeapsă care este încă prezentă în lume.

Această invitație deschide calea către un aspect important al vieții noastre: iertarea. Ce înseamnă și cum trăim iertarea în viața noastră? Care sunt situațiile în care trăim iertarea, cum ne simțim atunci când suntem iertați sau când oferim iertare.

Procesul iertării, de multe ori,  este dificil,mai ales atunci când suntem răniți profund, când suferim o nedreptate sau când ne este greu să înțelegem experiențele prin care trecem. Cu siguranță, fiecare persoană a greșit, a fost iertată și a iertat la rândul său; cu toții greșim chiar zilnic, într-o mai mică sau mai mare măsură..

Greșelile, experiențele, comportamentele, nedreptățile prezente în viața noastră ne ajută să învățăm, să creștem, să ne cunoaștem mai bine sufletul și legătura acestuia cu Dumnezeu, iar acestea nu trebuie să umbrească valoarea și demnitatea pe care fiecare o are.

Un dialog interior profund cu sine, cu privire la „bârnele” din proprii ochi, din propriul suflet,ar putea contribui la diminuarea spiritului critic și a judecării celorlalți. Cine areastfel încât ele să devină înțelepciunea, omnipotența pentru a cunoaște toate misterele vieții, sensul și rolul experiențelor prin care trec oamenii, astfel încât să decidă asupra vieții altora, cui i se lasă viața și cui îi este luată?!

Asumarea responsabilității pentru greșelile făcute și recunoașterea condiției de greșitori, ca și demnitatea la care este chemată fiecare persoană prin însăși existența sa, ar putea conduce la găsirea unor căi de diminuare a răului prin sporirea binelui, depășind stadiul de făuritori și împărțitori ai dreptății, deținători ai puterii de decizie asupra vieții.

Pornind de la această invitație, să medităm mai profund la greșelile noastre și ale celorlalți, iar iertarea față de noi înșine și față de ceilalți și la modul în care toate aceste experiențe și-au pus amprenta asupra vieții noastre; să ne deschidem inimile astfel încât ele să devină ocazii de împărtășire a milostivirii lui Dumnezeu și, recunoscându-ne limitele, să cerem harurile necesare pentru aceasta.

sursa foto: internet

Ștefan Robu

  

POLIȚISTUL BUN ȘI POLIȚISTUL RĂU,

În discursul său

În fața unui grup de tineri care privesc cu admirație spre el,  un om vorbește despre dezvoltare, despre schimbare și atingerea succesului.  Tinerii îi sorb cuvintele și chiar intervin cu propriile idei și experiențe pentru a întări cele spuse de maestrul de ceremonii.

La un moment dat, o tânără deschide un subiect sensibil - rolul spiritualității în împlinirea umană. E convinsă că succesul vine dacă știi să faci proiecții corecte în mintea ta și să te cureți de energiile negative. Vorbitorul e încântat. A intrat cumva pe terenul său. Și începe o argumentație interesantă.

Știți, am citit biblia de două ori. O dată religios, a doua oară căutând lecții de dezvoltare personală. Și pot spune că într-adevăr biblia este cewl mai bun manual de dezvoltare personală.  O afirmație greu de contrazis. Biblia conține într-adevăr numeroase lecții valoroase despre viață și modul în care oamenii pot să găsească împlinirea.  Dar unde voia, de fapt, să ajungă mentorul acestor tineri? Acolo unde mulți formatori de opinie se îndreaptă: spre patria sincretismului fără gust.

În discursul său, omul nostru a făcut apel la minunile lui Isus.  Nu le-a negat, așa cum ar face poate un raționalist feroce, ci le-a arătat tinerilor că la finalul fiecărei vindecări Isus le spunea oamenilor: „Credința ta te-a vindecat”. Apoi, plin de convingere, explica: „ Isus nu spunea că el a vindecat sau Dumnezeu, ci credința fiecăruia. Și nu credința în cineva anume. Putea fi credința în orice - Buddha, Mahomed sau Universul. Dar mai ales credința în tine.”. Fericiți, ascultătorii dădeau aprobativ din cap, vrăjiți de un susur dulce.

Avem de-a face cu o înșelătorie cu puternic parfum New Age. Dacă ne-am apleca atent asupra textului evanghelic, am vedea că Isus definește credința, iar oamenii vindecați o înțeleg. De pildă, în cazul vindecării unui orb din naștere, Isus i se adresează direct: „Crezi în fiul omului?” Sfântul evanghelist Ioan ne spune că omul și-a mărtrisit credința și l-a adorat pe Cristos.  Pe alți orbi, Isus îi întreabă dacă ei cred că el îi poate vindeca.  Credința nu este o chestiune interioară, ci are un obiect - Cristos însuși. În același fel, credința ofițerului roman, o recunoaștere a puterii și a autorității universale ale lui Isus, este redată printr-o frază celebră: „Doamne nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu, dar spune numai un cuvânt...” Nicăieri nu apare ideea unei credințe interioare sau în alte personaje! Cei vindecați credeau în Isus și asta îi făcea sănătoși, nu vreo formă de self belief credința în sine modern.

Se spune că una dintre metodele de anchetă a polițiștilor americani ar fi metoda good cop, bad cop(polițist bun, polițist rău).  Într-o anchetă, cel interogat este bătut,umilit, torturat de un polițist rău, pentru a spune tot. Și nu spune. Apoi, torționarul iese și vine un polițist uman care vorbește frumos, care pare empatic și de treabă.  Or, tocmai acesta e cel periculos. Lui îi va spune anchetatul orice vrea polițistul să știe.

Mulți creștini cad astăzi în asemenea capcane. Clișee ce sună plăcut în urechi, împănate cu idei culese din evanghelii sunt apoi livrate ca adevăr inovator. Promotorii acestor  idei vorbesc despre a Isus  ca fiind cel mai mare gânditor sau un mare învățat. Creștinul de facebook, sătul de ironiile seculariste, se aruncă în brațele spiritualității de tip nou. Până la urmă, se spune de bine de Isus, nu? Nu chiar.  Așa cum arăta C.S. Lewis, Isus nu poate fi bun decât cu o singură condiție, dacă este cu adevărat cine spune că este: Fiul lui Dumnezeu.

Altfel, ori e nebun, ori un mare mincinos.

sursa foto: internet

Ștefan Robu  

LECȚIA SEMAFORULUI,

 

Am trecut de atâtea ori pe lângă banalul semafor așezat tăcut la intersecția drumurilor.  Câte odată nici nu l-am luat în seamă, deși măsoară drept timpul pentru toți cei de pe stradă: șoferi, bicicliști, pietoni, motocicliști etc. 

Alteori nu-l prea simpatizăm, deoarece ne face să așteptăm la rând și omul modern nu prea are timp de pierdut așteptând...  Ca să nu mai zic că deseori vezi câte un temerar neatent căruia nu-i pasă de culoarea roșie din obrazul semaforului și atunci încep claxoanele inoportune să strice ritmul vieții, se aud de îndată fluerăturile și cuvintele grele ale șoferilor vizibil deranjați de obrăznicia  trecătorului.   Și semaforul rămâne mut, dar ne arată evantaiul celor trei culori atât de bine știute, mereu aceleași, cu o exactitate aproape de invidiat: verde: (ai dreptul la acces), și roșu (te obligă să oprești) iar galben te invită la atenție.

Am experimentat cu toții momente în care ar fi trebuit să ne continuăm drumul, pentru că aveam verde, dar am zăbovit prea mult la auzul șoaptelor sirenelor amăgitoare ale lumii ce ne promiteau marea cu sarea și atunci ne abăteam de la scopul nostru mult râvnit.

Zilnic, culoarea galben ne cere vigilență și atenție sporită în a face lucruri, în a rezolva adevăratele probleme, în a vorbi cu grijă cu ceilalți fără ai strivi, a fi cumpătați în gesturi și priviri; dar ne-am încrezut prea mult în noi și în puterile noastre limitate și nu am ținut cont de semnele vieții spre atenție.

Trăim deseori pe fugă, mâncăm pe fugă, învățăm pe fugă și toate le facem cu viteză, astfel încât  nu mai avem timp de noi, de cei dragi, de Dumnezeu...  Și, în curgerea timpului, uităm să ne oprim. De atâtea și atâtea ori roșul ne avertizează: oprește-te din goana zilei, din fuga după nu știu ce sau nu știu cine, din facerea lucrurilor cu aceiași monotonie  orbitoare care-ți fură liniștea somnului și bucuria răsăritului de soare. Așa e câte odată , nu vrem să ne oprim, preferăm fuga spre ... nicăieri.

 Tocmai de accea, trecătorule,îți recomand să privești cu atenție sporită semaforul vieții, observă-i culoarea și nu te lăsa amăgit nici de valul lumii, nici de viteza cea îmbietoare care-ți fură viața căutând să te înghită, făcând din tine un anonim cu mască de om. Și nu uita: fixează-ți bine ochii la culorile semaforului existenței și acționează întocmai după culoarea poruncilor lui Dumnezeu: verde, galben și roșu.

imagine foto: internet 

Ștefan Robu