LIBERTATE EXTERIOARĂ SAU INTERIOARĂ,

 O iluzie fundamentală legată de noțiunea de libertate stă în faptul că ea este considerată exterioară, dependentă de circumstanțe, și nu o realitate,  în primul rând interioară.  Explicație: Este vorba despre o evidență foarte simplă, dar ne trebuie  mult timp să o înțelegem: atât timp cât sentimentul libertății - mai mare sau mai mică - depinde de circumstanțele exterioare, avem confirmarea că nu suntem cu adevărat liberi.  Cel mai adesea, avem impresia că circumstanțele în care ne găsim sunt cele care ne limitează libertatea: constrângerile impuse de societate, obligațiile de tot felul pe care alții le pun pe umerii noștri, limitări care ne țin prizonieri și se referă la sănătatea noastră, la posibilitățile noastre fizice etc.  Așadar, pentru a ne câștiga libertatea ar trebui să eliminăm toate aceste constrângeri și limitări.  Când ne simțim sufocați găsim vinovați instituțiile sau indivizii care ni se par că ar fi cauza. Câte resentimente față de ceea ce nu merge și ne împiedică să fim liberi așa cum am vrea!...

Acest fel de a vedea lucrurile conține, fără îndoială, un sâmbure de adevăr, căci uneori limitările și constrângerile sunt făcute ca să le depășim pentru a ne cuceri libertatea. Numai că există și o mare parte de iluzie ce trebuie demascată, căci altfel riscăm să nu mai gustăm niciodată din adevărata libertate. Chiar dacă ar dispărea tot ceea ce considerăm piedici pentru viața noastră, nu avem garanția că vom găsi libertatea deplină la care aspirăm. Când împingem limitele ne trezim că apar altele puțin mai încolo. Riscăm, așadar, dacă ne referim la problematica descrisă mai sus, să ne găsim într-un proces care se derulează continuu, copleșiți de nemulțumire permanentă , dat fiind faptul că ne vom lovi întotdeauna de asemenea constrângeri dureroase. Dacă pe unele le putem depăși sau trece cu vederea, altele, cum ar fi legile fizicii, limitele condiției umane,  viața în societate etc., rămân inflexibile orice am face.

Dorința de libertate care există în inima omului contemporan se traduce adesea printr-o tentativă disperată de depășire a limitelor care, crede el, îl țin prizonier. Vrem să mergem mereu mai departe, tot mai repede, să avem o mai mare putere de a  transforma realitatea, tendință resimțită în toate domeniile existenței. Credem că vom fi mai liberi atunci când progresele biologiei ne vor permite să alegem sexul copiilor. Ne închipuim că putem găsi libertatea depășindu-ne posibilitățile. Nemulțumiți de alpinismul normal, vrem să facem alpinism extrem, până în ziua care mergem prea departe și aventura plină de adrenalină se transformă într-o prăbușire aducătoare de moarte. Această tendință suicidară a unui anumit fel de căutare a libertății este evocată într-o manieră semnificativă în ultima scenă a  filmului ”Le grand bleu” eroul filmului, fascinat de ușurința și libertatea pe care o au delfinii când se mișcă în adâncul oceanului, sfârșește prin ai urma. Filmul uită să spună un fapt evident, acela că eroul se condamnă asfel la o moarte sigură! Sunt atâțea tineri care mor din cauza excesului de viteză sau a unei supradoze de heroină tocmai pentru că aspira la o librtate care nu se realizează pe căi autentice.  Este oare această libertate un simplu vis la care este mai bine să renunți și să te mulțumești cu o viață ternă și mediocră? Cu siguranță, nu! Numai că libertatea adevărată trebuie să o descoperim în noi înșine și în relația intimă cu  Dumnezeu.

Pot să ne facă viața cumplită, să ne fure toate bunurile materiale, să ne restrângă libertatea de mișcare exterioară, dar în realitate noi înșine îi ajutăm  și pierdem forțele noastre cele mai prețioase printr-o atitudine psihologică dezastruoasă, considerându-ne persecutați, umiliți, oprimați, lăsându-ne pătrunși de ură, ripostând pentru a ne ascunde frica. Cu siguranță avem dreptul să fim din când în când triști și abătuți din cauza încercărilor prin care trecem: este omenește și de înțeles. Cu toate astea, adevărata spoliere ne-o facem cu mâna noastră. Eu cred că viața este frumoasă și mă simt liber.

sursa foto: internet

Ștefan Robu

DURERE REVOLTĂ ȘI ÎNDOIELI,

 Trebuie să realizăm faptul că atunci când suferim ceea ce ne face cel mai rău nu este atât suferința însăși cât refuzul nostru de a trece printr-o asemenea încercare. Durerii propriu-zise noi îi adăugăm zbuciumul interior care  implică refuz, revoltă, resentimente, îndoieli....  Închistrarea, neacceptarea suferinței nu fac decât să sporească chinul nostru, în timp ce, atunci când o acceptăm și o suportăm cu gând curat, ea devine mai ușor de suportat.  Referitor la asta se spune că: „o suferință cu care te-ai împăcat  nu mai este o suferință.”

Când suntem atinși de durere este firesc să încercăm să o vindecăm sau măcar să o ameliorăm. Dacă mă doare capul, pot să iau o aspirină, dacă știu că are efect. Cu toate astea, vor  fi întotdeauna suferințe fără remediu pe care este mai bine să le acceptăm fără revoltă. Asta nu înseamnă că suntem masochiști, din potrivă: acceptarea unei suferințe o face mai ușor de acceptat decât dacă ne bocăm într-un refuz violent. În plan fizic este foarte adevărat că cel care alege o atitudine dură , inflexibilă, își face mai mult rău decât cel care este mai tolerant și înțelept. Să vrei cu orice preț să elimini suferința duce uneori la suferințe ulterioare mai greu de suportat. Sunt extrem de uimit să văd cum, în viața de toate zilele, din cauza mentalității hedoniste a societății actuale, pentru care orice suferință este un rău ce trebuie evitat cu orice preț, oamenii devin tot mai nefericiți. Cel care își alege ca drum în viață fuga din fața durerii, acceptarea exclusivă a recompenselor, a ceea ce este confortabil, și refuză restul, mai devreme sau mai târziu va ajunge să poarte cruci mult mai grele decât cel care se împacă cu suferința și nu respinge ca fiind nerealistă ideea de a o elimina din viața lui.

Adeziunea la suferință ne dă putere. Din păcate, nu toți avem aceiași deschidere pentru a suporta suferințele suplimentare care se nasc, de fapt, din refuzul nostru de a accepta încercările firești ale vieții.Adevăratul rău nu este suferința, ci teama de suferință. Acceptată cu încredere și împăcare, suferința ne face să creștem, ne educă, ne purifică, ne învață să iubim dezinteresat, ne face smeriți, atenți, blânzi și plini de compasiune față de ceilalți, în timp ce teama de suferință ne înăsprește, ne învârtoșează inima, ne face să fim încrâncenați, ne blochează într-o atitudine protectoare și defensivă față de noi înșine, ne conduce cel mai adesea la alegeri iraționale ale căror consecințe sunt nefaste. Cele mai cumplite suferințe ale omului sunt cele de care se teme cel mai mult. Cea mai cumplită suferință nu este cea trăită, ci cea imaginată, cea care crește în mintea noastră și ne pune în situații false. 

Adevărata problemă este nu realitatea(care rămâne profund pozitivă, chiar dacă implică durere), ci felul în care noi ne-o reprezentăm.

sursa foto: internet

Ștefan Robu