Nu poate exista iubire fără speranță. Fiind Dacă suntem atenți la ceea ce se petrece în noi, ne dăm seama că iubirea rodul ultim al vieții, iubirea nu poate să se dezvolte decât în condiții favorabile. Ea are nevoie de spațiu pentru a se extinde și crește, este o realitate minunată, dar și fragilă într-un anumit sens, pentru că fără spațiu vital iubirea se poate sufoca, se poate restrânge, poate deveni sterilă. Mediul propice de care iubirea are nevoie cu predilecție este constituit, în mod, special din speranță. Dacă suntem atenți la ceea ce se petrece în noi, ne dăm seama că iubirea nu mai crește în intensitate sau chiar moare dacă este sufocată de griji, temeri, neliniști, descurajări etc.Într-un anumit sens, iubirea face parte din natura omului care a fost creat pentru a iubi și pentru a se dărui. Din cauza lipsei de speranță noi nu credem cu adevărat că D-zeu poate să ne facă fericiți și atunci ne construim fericirea după rețete proprii, conform unor dorințe care nu țin cont de ceilalți și ne clădim o identitate artificială, ceea ce înseamnă egoism pur.Am vrea să iubim, să fim generoși în iubire și să ne dăruim permanent, dar suntem prinși în capcana de temeri, ezitări, incertitudini. Lipsa speranței, a încrederii în ceea ce harul poate aduce în viața noastră și în ceea ce putem noi realiza cu ajutorul lui are drept consecință inevitabilă și previzibilă o învârtoșare a inimii și o diminuare a iubirii. Din perspectiva opusă, încrederea duce la iubire. De multe ori, ne pierdem elanul, generozitatea, nădejdea în iubirea lui D-zeu și pentru aproapele. Din cauza eșecurilor, a decepțiilor, a dificultăților, a neliniștilor care ne rod, ne pierdem energia și abandonăm lupta. Remediul, modalitatea de a trezi iubirea nu presupun un efort voluntarist, ci unul de reaprindere a speranței și de a regăsi încrederea în ceea ce D-zeu poate face pentru noi, indiferent de stadiul de evoluție spirituală în care ne aflăm, și în ceea ce noi putem face cu ajutorul lui.O voință puternică și intreprinzătoare trebuie să fie animată de dorință, iar dorința nu poate fi puternică decât dacă obiectul dorinței este perceput ca fiind ceva accesibil, posibil. Nu putem fi eficace în proiectare dorinței dacă trăim tot timpul cu impresia că nu vom reuși niciodată. Când voința este șovăelnică, pentru a o trezi trebuie să facem o muncă de reajustare a reprezentărilor noastre, care să ne permită din nou să percepem ceea ce ne dorim drept ceva accesibil și dezirabil.Speranța este tocmai virtutea care operează această reajustare, căci prin ea știm că putem să așteptăm totul de la D-zeu în deplină încredere. Numai că, la rândul ei, pentru a deveni cu adevărat o forță, speranța are nevoie de un fundament solid, de un adevăr pe care să se sprijine, iar acest fundament este credința.Dacă este pătrunsă de credință, inima poate ajunge la acest adevăr și găsește în el o speranță imensă și indestructibilă. Credința este mama iubirii și a speranței, la fel ca și a încrederii și a siguranței.imaginea foto:internetstefan robu
